Wednesday, December 7, 2016

materie umana-19/ insectarul

      Cei care sunt de-un leat cu mine isi aduc aminte, desigur, de insectarul pe care trebuia sa-l prezentam la scoala, fiecare dintre noi, pe undeva pe la sfarsitul clasei a 7-a..? sau a 8-a...? Al meu a fost destul de modest, mi-amintesc ca m-am zvarcolit luni de zile sa prind o aratare mai de soi, fara succes- noroc cu un prieten de-al lui taica-meu care m-a inzestrat cu o radasca, atractia absoluta a intregului "sertar". In ziua in care a trebuit sa ne aducem ispravile la scoala am simtit o usoara umilinta impletita cu invidie: aproape toti colegii mei pusesera mai mult suflet si mult mai multe bolduri in "sertarele" lor- fluturi, molii, paianjeni, libelule...toate soiurile stateau tepene, imprastiate pe fundaluri de diverse culori, la fel de inerte si de ciudat mirositoare. Si toate la fel de inutile.

       Fiecare dintre noi are propriul insectar pe care il deschide, il sterge de praf si il gospodareste ori de cate ori "intra" pe internet- si aici ma refer la retelele de socializare. Absolut fiecare dintre noi are, la inceput, libertatea deplina de a-si tria exponatele- numai ca, incantati de multitudinea de posibilitati, foarte putini o fac. Adunam la gramada gandaci de Colorado, gargarite, molii si, mult mai rar, fluturi. Unele sunt inca vii, ne trezim ca bat din picioruse sau ca ne umplu de oua puturoase.
     
       

---------------------------------------------------------------------------------------

         Pe doamna X am descoperit-o, citit-o si vizionat-o (asta foarte rar) cu ajutorul exclusiv al internetului. Am adulmecat si chiar placut, initial, eforturile ei de a se transforma intr-o Carrie Bradshaw de Romania- cu toate ca au existat mai multe deosebiri, decat asemanari, intre cele doua. Carrie s-a vrut a fi un personaj extrem de activ din punct de vedere al vietii amoroase- doamna X povestea mai mult din amintiri. Bune si alea, pana la un anumit punct- punctul in care, in sfarsit, praful de pe vechituri a fost scuturat de mai noul si absolut necesarul Mr. Big. Domnul Y.
          Ca orice personaj monden care se respecta, doamna X l-a prezentat multimii pe domnul Y cu entuziasm si dragoste evidenta. Ingrijit, destul de tacut, enigmatic chiar, domnul Y a aparut in pozele date publicitatii ca un arbore protector, cu bratele vesnic infasurate in jurul unei doamne X transformata de pasiune. Transformata in bine- pentru ea, dar in defavoarea cititorilor hraniti pana atunci cu episoade trepidante, menite sa-ti ridice instinctiv una din sprancene, in semn de mirare sau de intrebare...
           la scurt timp s-a aflat despre legalizarea povestii lor de amor. Carrie Bradshaw se facea femeie de casa, nimic rau in treaba asta- numai ca naratiunile despre fostii amanti au inceput sa isi piarda din stralucire, cum e si firesc. Cititorii, involuntar, si-au indreptat atentia asupra noii povesti de amor, in speranta ascunsa ca vor aparea cateva picanterii si din asta. Discreti insa, noii insuratei nu au scos nimic la iveala- in fapt, singurul cu adevarat activ in mediul virtual a devenit, incetul cu incetul, domnul Y. Asa s-a aflat despre achizitionarea unui animal de companie, despre pregatirile aferente mesei de Craciun sau/si de Paste, despre tabieturi de cuplu (plictisitoare, dealtfel) si, incetul cu incetul, despre preferintele si antipatiile domnului Y. Nimic rau in asta, veti zice.
            Povestea insa ia o intorsatura nefericita: Carrie se imbolnaveste grav si vestea loveste in moalele capului pe cei care o plac cu adevarat. Ceilalti, simpli spectatori, devin subit interesati doar de poveste, nicidecum de personaj. Carrie apare la televizor, de data asta nu pentru a pomeni despre sex, sau despre prafuitele iubiri- ci sprijinindu-se doar de copacul vietii ei, Mr. Big, amandoi cu privirile pline de ingrijorare si de tristete. Lumea tremura, lumea vrea sa ajute. Se fac donatii, unele cu tam-tam, altele cu semnatura sau chiar anonim. Ce dovada mai mare de omenie si de tarie de caracter poate fi decat o donatie anonima?
            Doamna X isi consuma povestea in tacere, departe de privirile curiosilor, lumea este insetata, noutatile legate de starea ei sunt minimalistice si sporadice- si apar doar pe pagina virtual gospodarita de sot. Apar "like"-urile, apar fanii- peste o mie. Nu ai ei- ci ai lui. Domnul Y incepe sa nu mai fie timid si nici pe departe tacut. Mr. Big incepe sa nu mai fie Mr. Big- ci, mai degraba, un soi de barbat de gasca, unul caruia nu ii este teama sa stalceasca public cuvintele, sa se scalde in baile de popularitate (indoielnica, de altfel, calitativ vorbind), sa dea cu barda nemiloasa in cei care indraznesc sa aiba opinii diferite, sa blocheze (sa bage pumnul virtual in gura oricui i se pare ca ar pune vreo contra), sa stearga comentarii incomode, sa gospodareasca, dupa cum am zis, intreaga poveste. Sex and The City devine un serial de cartier de proasta calitate, cu audienta pe masura. Punctul maxim al absurdului este atins atunci cand domnul Y incepe sa-i numeasca pe unii din cei aflati in dezacord cu el "acefali". Public. La fel de deschis ca atunci cand, tot public, cerea ajutorul tuturor, acefali sau nu.
           
            Inteligenta este sexy. Pe asta s-a bazat intreaga poveste a lui Carrie Bradshaw.
           

Wednesday, November 23, 2016

materie umana-18

"Schiuz mi"- mi se adreseaza el, intr-o engleza de balta cu pretentii de Delta Dunarii...
In timp ce se apropie de mine imi intorc, ca din intamplare, legitimatia, ascunzand numele atat de evident de romanesc. E un gest reflex, meteahna capatata in urma nenumaratelor interactiuni avute de cand lucrez aici. 

"Unde pot gasi o priza? Mi-a murit telefonul si nu pot lua legatura cu cel care ar trebui sa vina sa ma ia de la aeroport"- continua cheliosul, in aceeasi engleza, dar cu un zambet ceva mai labartat pe figura.
In timp ce ii explic, ridicand un pic din umeri, ca nu e niciuna prin vecinatate iar el ramane profund dezamagit si cu o expresie de miel pierdut de turma, realizez ca se trezeste omenia in mine si ma surprind zicand "iti imprumut telefonul meu, daca vrei, ca sa poti suna si rezolva problema”. Nu ar fi pentru prima oara cand o fac. In plus, omul pare chiar a fi la locul lui, bine imbracat si chiar cu ceva maniere.

“Oh tenchiu!” zice, oarecum socat de atata bunatate, dupa care imi spune ca numarul lui cutare-care-trebuie-sa-vina-sa-il-culeaga-de-la-aeroport e stiut doar de nevasta-sa. Care nevasta- imi arata- e la doi pasi de usa, pazind geamantanele afara. Ne deplasam in directia respectivei si, in timp ce usile de sticla automate ne scuipa afara, il aud “Corina, ai numarul lui Virgil?” 

Corina se uita la noi, cu un zambet sub forma de semn de intrebare.
Eu, aidoma unui caine proaspat adoptat, incep a hamai un soi de gluma “Haide, dom’ne! pai de ce nu ziceti ca sunteti de-ai mei?” intr-o romaneasca pura, nealterata de schimonoselile limbii vorbite aici.
Cheliosul se intoarce catre mine cu o expresie in care se amesteca bucuria si nedumerirea.
Corina isi pierde zambetul. Isi indreapta spinarea si ma masoara din crestet pana-n talpi.
Eu imi indrept legitimatia.
Cheliosul impunge cu degetul in telefonul meu.
Corina aprinde o tigara. Se invaluie intr-un fum puturos, il rostogoleste printre buzele rujate, il arunca afara cu moliciunea unei curve plictisite.
Eu imi intind uniforma pe verticala, incercand sa respir cat mai putin. 
Cheliosul vorbeste. “Da, mah, suntem aici, la poarta 5, haide, vino”.
Corina nu scoate un cuvant- nici romanesc, nici englezesc.
Eu regret ca am scos prea multe.
Cheliosul nu regreta nimic. Imi intinde inapoi telefonul, multumindu-mi.
Corina inca fumeaza, cu o mana in sold si alta in aer. Ea nu are pentru ce multumi.


Monday, September 26, 2016

de-ale gurii

       Calatoria asta in Mexic am tot planificat-o, anulat-o, re-planificat-o si re-anulat-o de "n" ori in ultimii, sa zicem, 4-5 ani. Ba nu: de "n+1" ori. Ma treceau fiorii uitandu-ma la reclame cu apa cristalina si plaje zaharoase, dupa care ma zgaltaiam la aflarea stirilor legate de carteluri de droguri, rapiri, disparitii si decapitari. Pana la urma, mi-am luat inima-n dinti si am rezervat 5 nopti in Cancun, intr-un resort care promitea multe- cel putin in poze.
     

         Cunoscand bucataria mexicana, cat de cat, mi-am zis in barba ca, cel putin de foame, acolo, n-am sa mor. Dinainte sa fac rezervarile aflasem ca resortul dispune de fo' 7+ restaurante, un impinge-tava, plus alte maruntisuri de ametit stomacul la botul calului, pe plaja. Beutura, gratuita si ea, la discretie- spuneau reclamele- si niciun puradel prin preajma, proprietatea avand pretentii de "adults only". Trai, neneaca!
De la receptie ni s-au scurtat ceva pene din aripa cu vestea ca sushi-bar-ul e inchis. "Nu suntem in sezon" a ridicat o tanti din umeri. Cum naiba sa nu fiti?- m-am mirat. In Chicago poti avea mucii inghetati pan' la brau si tot gasesti un amarat de sushi, macar de-o pofta, iar voi, aici, cu balta calda peste drum, nu sunteti in sezon..?! Colac peste ciocarlie (de ce neaparat pupaza, pana la urma..??), buffetul nu mai era deschis, dupa cum se laudau in reclame, toata ziua- ci numai intre 6 si 10 jumate dimineata, daca erai destul de treaz si de flamand ca sa faci un drum pana in pivnita in care il incropisera. Peste 30 de trepte de coborat in goana foamei si de escaladat la intoarcere, cu matul plin.

           Ne-a mai calmat la gandul ca raman celelalte variante, asa ca ne-am grabit sa aflam care e treaba si cu ele. Am facut un popas langa piscina, unde se parea ca niste indivizi rontaie la ceva. Ne asezaram sub o umbrela, hopa apare si chelnerul cu un meniu destul de saracut. Pupila mi se dilata la vederea unui pui cu branza albastra (viata mea, branza mucegaita!) asa ca il comand cu vitejie. Dupa nici doua minute ma trezesc in fata cu o farfurioara in care vreo 6-7 chicken nuggets a la' Mc'Donalds jucau birboanca! Personal, ma feresc de fast food-uri ca dracu' de tamaie, nu stiu altii cum sunt. In plus, aveam o alta dilema: ce facusera cu branza mea mucegaita?? Ii fac garcon-ului cu mana, vine baiatul, il intreb care, ce si cum si se uita la mine ca la o creatura cu 3 ochi. Pai cum unde e? aici!- si inhata de pe masa o sticluta cu ceva zeama alba.
Am parasit, asadar, si dubiosul fast food de la botul piscinei. Ne-am indreptat catre ceea ce se dorea a fi un restaurant cu specific mexican. Nu aveam dubii ca acolo ma voi indesa cu tortillas, salsa, porcaraie, ardei iuti ca focul si taco- daca nici mexicanii nu stiu cum sa manance... Un ospatar grabit si c-o uniforma cam de la ajutoare ne-a scos ochii cu doua meniuri cam lipicioase. M-am grabit sa comand o natie de peste despre care nu stiam prea multe dar vis-a-vis de care aveam mari sperante. Ma asteptam la o farfurie de neam prost cu un soi de bibanel tolanit pe un pat de frunze stropite cu mujdei...chestii, monser, vise...
In schimb, mi s-a adus sub nas un mojar cu un soi de zeama din care, cu chiu-cu vai, am pescuit un varf de lingurita de carne ca de la borcan. Ciudat mirositoare si aia, o fi fost momeala cu care au incercat sa prinda pestele, nu stiu...
Un alt rateu a mai fost restaurantul cu specific italian unde, pe langa iarba din care iti puteai incropi singur o salata, mai primeai vreo doua soiuri de paste si vreo 5 de pizza, asta in cazul in care ai fi dus o lipsa acuta de calorii.
Alte doua variante la care am strambat din nas au fost restaurantele cu mancare "moleculara"- doua acvarii pline cu moace posomorate si deloc satule, invartind intr-un soi ciudat de farfurii tot felul de baloane si de mucegaiuri sfaraitoare.
Gaura Neagra (un restaurant aflat in bezna aproape totala)- nu pot spune ca nu a fost o experienta cel putin interesanta- cu atat mai mult cu cat barbate-meu a simtit nevoia de a-si etala albul ochilor si dantura sub minuscula lampa fluorescenta, unica din incapere. "26 de feluri de mancare"- ni s-a spus in prezentare, si ne-am pregatit sufleteste pentru asta. Am dat drumul la doua gauri in curea. In realitate, 26 de dumicati de diverse forme, arome si gusturi. Dupa marimea unui ciolan trecut printre dinti am siguranta ca am halit si un picior de brotac.
Am lasat la urma restaurantul japonez- unde, cand am ales sa intram, eram deja "scoliti", nu mai dadeam crezare promisiunilor. Ospatarul, un baiat cu bune maniere si destul de zambaret, ne-a intampinat cu clasicele doua meniuri pe care i le-am returnat cu viteza luminii. L-am tras frumusel de maneca mai aproape de nasul meu si i-am suierat: "amice, sa lasam gluma. Adu-ne tot ce ai in meniu. Absolut toate aperitivele, felurile unu' si doi', deserturile toate...pana iti zic eu stop". Baiatul m-a masurat din cap pana-n picioare, cam neincrezator. "Nu te teme, fac fata"- i-am zis. "Lucrez inca la dimensiuni".
La al doilea soi de desert (din 3) ne-am oprit.

Saturday, September 3, 2016

materie umana-17

Intru in toaleta publica din aeroport cu aceeasi strangere de inima cu care as bea apa din cana de tabla atarnata de coada fantanii, la tara. Mi-am format deja un ritual: trag, din mers, de o bucata de hartie care scoate limba la mine din aparatul de sters pe maini, o impaturesc regulamentar si ma ajut de ea atunci cand deschid/ inchid & incui usa. Aleg intotdeauna toaleta cu numarul 10, este singura a carei usa se inchide complet si este printre putinele dotate tot timpul cu tot ce iti trebuie (poate si pentru ca este mai mult de mers pana la ea, se afla in capat). Vantur o mana in dreptul ochiului pentru tras apa si o alta in dreptul celui de schimbat plasticul de unica folosinta de pe capac. De fapt, pe asta din urma il schimb de doua ori, ca sa fiu sigura. Apoi il imbrobodesc in hartie igienica- niciodata nu poti fi sigur, nu?! Toate fazele operatiunii asteia imi iau, asadar, cateva minute bune insa nu as trece, feri-m-ar Sfantul, peste niciuna dintre ele, nici in ruptul capului!
In timp ce imi construiesc meticulos cuibarul aud tacanit nervos de tocuri. Posesoarea lor se opreste undeva prin apropiere, simt din plin zgaltaitul usii la inchidere. Poarta o convorbire intensa la telefon, aud clar cum este vorba despre o "catea" care a zis asta si a facut ailalta...Dupa bubuiala usii, fara sa vreau, ma gandesc cat de greu ii va veni sa isi amenajeze spatiul de ouat numai cu o mana libera sau, eventual, cu amandoua- dar cu capul lipit de umar, ca sa nu-si scape pretiosul mobil, nu? Nu am timp nici macar sa-mi duc gandul pana la capat si aud (cu toate ca vorbeste al naibii de tare) o cascada eliberatoare de parca s-ar fi tras apa, nu altceva. La urma, un partz mic, un fosnet de hartie si gata! Convorbirea telefonica nu a avut nimic de suferit, tocurile tacane la fel de nervoase indepartandu-se, nu aud nici apa in chiuvete, nici hartie de stars pe maini fosnind, numai ecoul partzului mai pluteste in aer.



Ma spal pe maini aplecata deasupra chiuvetei, numarand in minte cele 30 de secunde: 20 pentru frecatul mainilor cu sapun, 10 pentru clatit. Asa spune in manual, asa m-a instruit si fiica-mea- asa fac. Incerc sa scutur mai apoi aripile fara a stropi imprejur. Care imprejur consta (remarc cu coada ochiului) doar intr-o varzaraie de matasuri colorate, atat de varzarite incat nu ma pot abtine sa ma zgaiesc de-a binelea. O indianca batrana si troscaind de miros de curry isi tine, cu o mana, foile fustei impestritate deasupra orizontului iar cu cealalta culege apa in causul palmei si-si spala, de-a-npicioarelea, obiectul rusinii (la unele muieri, la ea, evident, nefiind cazul). La cativa centimetri de urat mirositoarea masa de verze  colorate, plina de stropi proveniti de la operatiunea descrisa mai sus, se afla masa pe care unele (nefericite) mame isi intind copilasii pentru a-i schimba de scutece inainte, dupa sau intre zboruri. Indianca a terminat, fustele au revenit la verticala, bratarile ii zdrangane pe mainile eliberate de truda. Maini pe care, evident, nu si le mai spala ci doar le scutura in aer cu satisfactia gainii care tocmai s-a ridicat de pe cuibar lasand in urma nu un ou, ci doar un gainat. 


Sunday, July 3, 2016

Puiul mamei, pui




De cand ma stiu adunata cu omul meu am fost, impreuna, gazdele zarghite a nenumarate creaturi, mai mult sau mai putin aflate in nevoia unui adapost. Am avut stoluri de perusi (pe unul, iesit din gaoace aici, pe pamant american, reusisem chiar sa-l fac sa "vorbeasca"), pisoi, caine maidanez care a dormit pe presul de la usa apartamentului (tocmai la cucurigu, etajul 5), iepure ("Cacă-Pișă", n-a facut multi purici prin preajma noastra), prepelite, un porumbel chior (pe care l-am "vindecat" inclusiv de viata cu zeama de usturoi), un pui de liliac gasit pe caldaram, un cuib de gugustiuci intr-o galeata cu flori atarnata sub streasina (doua fire, doua paie si gata seria de pui!), o catelusa adoptata (dusa inapoi dupa 3 luni chinuite in care nici de-a dracu' n-a vrut sa se invete a se usura afara, desi era trecuta de varsta prostelilor copilaresti), un catelus cumparat si vandut altora (mai prosti ca noi) din motive de rontaiala persistenta a tot ce aveam prin casa, o alta catelusa pe care o iubim ca pe ochii din cap (atat de mult incat i-am facut si pagina de Facebook), pesti si alte maruntisuri. Ma opresc la "alte maruntisuri" pentru ca, efectiv, nu-mi mai amintesc, desi trebuie sa mai fi fost.
Dupa aceasta introducere grozava, hai sa vezi poveste:


Ma trezesc (in urma cu vreo 3 saptamani) intr-o dimineata cumplit de racoroasa pentru luna lui Ciresar, cu barbate-meu ranjind galben catre mine. Atat de galben, incat mi-am dat seama ca a facut vreun pocinog. Imi arata canapeaua si vad, intr-un colt, tricoul lui proaspat, de munca, facut ghem. "Ce facusi? L-ai rupt, l-ai patat..?" "Nu"- zice "uita-te mai bine"
Trag de puchenele ochilor si ce zaresc..? Un cioc si niste floace. Dau carpele la o parte si gasesc un amarat de pui cu spatele si gatita inca goale, numai cu cateva tentative de fulgi pe ici, pe colo- nici macar in partile esentiale.
N-am stiut, evident, din prima cu cine am de-a face. Am crezut ca e un pui ca toti puii, mancator de seminte, malai si, mai tarziu in viata, rame si alte miscatoare. Dupa prima sparcaiala insa am realizat ca nu digera absolut nimic din meniul pregatit de mine, asa ca am decis sa ma documentez. Noroc ca atoatestiutoarea mama a prostilor nu mai este de multa vreme guma de sters, ci internetul. "Cum are coada? Cat de lung e ciocul?"- si, dupa nici 10 minute aflu cu stupoare ca ma aflu in posesia unui pui de robin, cazut din cuib si/sau abandonat de parinti.
Cuibul l-am ghicit noi, intr-un mar inalt din spatele casei, la fel si dezinteresul parintilor de a-si hrani in continuare odrasla, corelat intr-un mod nefericit cu interesul sporit al veveritelor din cartier vis-a-vis de tot ce nu poate zbura dar are pene. Am mai aflat ca doar 25% din amaratii astia supravietuiesc (probabil din cauza faptului ca sunt narozi si incearca salturi fara parasuta), ca sunt mancatori de insecte si rame, ca nu le plac semintele (asa ceva nu am avut idee ca exista chiar) si ca ar fi cam ilegal sa ii gazduiesti.
Tot internetul ne-a adus la cunostinta faptul ca pot fi hraniti cu mancare de caine (sau de pisica) asa ca am purces la a face un terci din boabele imprumutate de la Bella (catelusa noastra cu pagina de Facebook, deh!) si a-l trage pe nara unei seringi al carui rost de a o avea in casa chiar nu am stiut care ar putea fi, pana in momentul de fata. Puiul a parut extrem de incantat, a purces imediat la a cere haleala din jumate' in jumate' de ora, cu un ritm al sparcaielilor pe masura.
La foarte scurt timp (chestie de o zi sau doua) a inceput a ne mustra constiinta, asa ca l-am impachetat si am hotarat sa facem ceea ce oamenii legii ne indeamna: sa-l predam unui centru specializat, care va avea grija de el cum se cuvine. Zis si facut: condus pana la capatul lumii, prezentat "infractorul" organelor respective- care organe ne-au lamurit ca s-a rezolvat- nu se poate. Ca ei nu iau in grija decat creaturi bolnave sau ranite, ca puiul nostru e gras si bine dezvoltat (duh!), ca sa-l lasam intr-un tufis si or sa aiba parintii grija de el. Minte de imbecili- ne-am zis- si ne-am intors cu buzele umflate acasa. L-am lasat afara, intr-o cutie, asa cum au zis desteptii aia, asteptand de dupa perdele sa vedem daca se apropie vreo pasare de el, macar din curiozitate. Nimic!


Zilele au trecut, puiul s-a ridicat din cuibul de imprumut, a trecut de la cutie la sevaletul meu (are suflet de artist- mi-am zis), a mancat mai mult, a scos pe partea cealalta si mai mult. Cam la vreo saptamana, cand a inceput sa falfaie vitejeste din aripi, l-am scos afara, ne-am luat adio, am varsat cateva lacrimi si ne-am asteptat sa fie pentru ultima data cand il mai vedem.
Ei bine, n-a fost! I-am urmarit, cu grija si emotiile unor parinti care isi invata odrasla mersul pe bicicleta, fiecare zburatacire sovaielnica, prin pomii din spatele casei. S-a intors la noi cu precizie de ceasornic, la fiecare doua ore, cerandu-si seringa cu mucilagiu cainesc. I-am cumparat rame. Inca o data, si inca o data. Si, in fiecare seara, l-am adapostit in casa pe aceeasi rama de sevalet- de teama ploilor, a veveritelor, a focurilor de artificii de 4th of July...
A mai trecut o saptamana. Acelasi ritual, acelasi interval de doua ore- numai ca, de data asta, zboara mai departe si raspunde mai rar. Iesim in curte, galgaim niste sunete numai de noi si de el stiute, il cautam cu privirea, ne inmuiem cand ne raspunde si ne doare inima- cand nu.







In fiecare zi ii dorim din suflet sa isi gaseasca rostul si sa ne paraseasca si, in acelasi timp, ne infioara gandul ca asta a fost, ca e dus in treaba lui de pasare si ca sevaletul ala stupid va parea si mai lipsit de viata, oricat de multe picturi as atarna eu de el...



PS, 9 Iulie:

Friday, April 22, 2016

Virtuala criza a varstei de mijloc

S-a ales praful de criza varstei mijlocii- a terfelit-o internetul asta prin toate noroaiele virtuale, a tinut-o strans cu coltii de ceafa si a flocait-o pana cand nu a mai ramas pic de mandrie sau de bun simt din ea. Nu mai imbatranesc oamenii ca altadata: cuminte, linistit, intim si firesc. Nu ne mai transformam, conform regulilor naturii, in tanti, nene, mamaica sau bunic- ne incapatanam sa ne proptim in roluri pline de tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
Intindem de piei, decupam riduri, injectam forme, ne lipim par. Tragem de burti, impingem de funduri. Ne scremem in zambete studiate, pana cand reusim sa pacalim realitatea si sa parem ca suntem ce am inceput deja sa nu mai fim.

Nu ne mai amintim exact ce am vizitat in vacante- dar stim exact cate selfie-uri bune de imprastiat online ne-am  tras. La intalnirile de la 20, 25, 30, 35 de ani de la terminarea liceului ne ducem nu pentru ca ne-ar fi dor de cineva, ci pentru a vedea cine a reusit a pacali anii mai bine sau (cu speranta) mai rau decat am facut-o noi. Menopauza nu mai sperie pe nimeni pentru ca nu se vede niciodata in poza. Durerile de incheieturi, bufeurile, buhaiala, pungile de sub ochi, gusa de curcan si gura amara de dimineata- nici ele nu se vad.

Selfie-uri. Studiate, cu mana iesita viclean din cadru, ca si cum cineva ne-ar fi surprins intr-o pozitie absolut intamplatoare. Obraji de stiuca, gura de guvid, par de duduie si ochi plini de dorinta. "Uite-o, a dracu',ce bine arata, zici ca are 20 de ani!"
N-are. Si nici n-o sa-i mai aiba vreodata.

Thursday, April 14, 2016

materie umana 16

Ma intalnesc cu ei in fiecare zi, ne salutam inclinand usor din cap sau facandu-ne pur si simplu cu mana. Am banuiala ca suntem cam de aceeasi varsta, sau macar ne invartim cu totii in jurul aceluiasi numar de ani. Nu vorbim aceeasi limba- ei s-au adunat de prin Albania, Bulgaria, Serbia, etc. Intre ei, da, ii vad de multe ori mestecand vorbe, argumentand cate ceva sau povestindu-si una, alta. De engleza insa ori nu au avut timp, ori placere sa o invete. Poate nici nevoie- comunitatile sunt destul de mari si in general locurile de munca prost platite nu au pretentii legate de exprimare. Femeile, toate, se ocupa de curatenie- le vad aplecate deasupra toaletelor, adunand sacii mari de gunoi sau lustruind oglinzi. Sunt femei care inca mai merg la coafor, inca isi poarta bijuteriile si inca isi dau unghiile cu oja. Unghii curate, taiate decent. Tunsorile sunt aproape toate "comuniste"- asa m-am obisnuit sa le numesc pentru ca le stiu si au ramas neschimbate inca din vremea copilariei mele: coifuri de par tapat si dat cu fixativ pana nu mai misca, decupat usor dupa ureche si scurt la ceafa. Ma salut cu femeile astea cu o usoara inclinare din cap sau cu un zambet- al meu, pentru ca ele nu zambesc aproape niciodata, iar, daca o fac, pare a fi mai mult o grimasa. Si ele, si eu stim ca ceea ce se intampla cu viata lor nu este ce au visat. Pentru ca nicio femeie nu viseaza sa adune mizeria alteia sau sa-i spele wc-ul. Nici macar sa-i lustruiasca oglinda in care, cu un aer superior, isi deseneaza ochii sau isi aranjeaza parul. Nicio femeie nu a visat vreodata sa devina invizibila.
Barbatii, usor mai indiferenti si, poate, multumiti ca aduc un ban in casa indiferent de sacrificiile facute, sunt mai deschisi. Faptul ca job-ul meu este de cel putin doua ori mai bine platit decat al lor le impune totusi (desi n-as vrea) un soi de raceala, de distanta. Slujba pe care o au este de a ma ajuta (pe mine si pe cei cu care lucrez) mai exact de a ne diminua eforturile fizice. Ei trebuie sa care, sa impinga, sa imi aduca pe masa, la control, valizele grele sau sa le arunce inapoi pe benzile transportoare. Ei trebuie sa-si chinuie bratele si coloana, sa-si inmoaie genunchii, sa se aplece, sa ridice si sa icneasca in locul nostru. Unii dintre ei se apropie de pensie- si, privindu-i, ma inmoaie grija unui copil fata de parintele care ar trebui sa aiba grija de el si sa stea departe de astfel de treburi.
Vreo doi mi-au incalzit inima privindu-i cum incearca sa descifreze ziarul american si cum iau notite, intre doua icnituri si o zvarlitura de valiza. I-am intrebat ce fac si mi-au raspuns ca invata cuvinte. Vorbesc mai mult cu mainile si cu ochii: "e greu, slujba e prost platita si alta nu gasim, ca nu stim limba...in tara, in tinerete, am invatat rusa la scoala". Imi cer voie sa iasa la o tigara, simuland cu degetele in dreptul buzelor. Le zambesc, ei ma plac pentru ca stiu ca sunt "de-a lor", europeanca buna, calda. Asa ma cred ei.
Un altul, nefumator, da din cap fara intelegere. Are in jurul a vreo 60 de ani, maruntel si plapand, am senzatia ca se va rupe intr-o buna zi chiar langa mine, carand de nenorocitele alea de geamantane. Il urmaresc cu coada ochiului si-l suprind mestecandu-si, maruntel, proteza. E mai mereu cu gandul departe- iar cand nu e dezleaga un soi de rebusuri cu numere. Numerele nu cunosc nicio limba. Incerc sa i-o iau inainte si sa imi trag singura cate o valiza aproape- dar ma respinge cu hotararea unui barbat care nu concepe sa nu ramana barbat. Iar eu ii respect decizia si-i multumesc cu plecaciune, de fiecare data. Nu l-am surprins zambind niciodata.

Monday, December 28, 2015

Strainatate, colinde, legaturi

Zilele trecute am primit instiintarea ca cineva m-a “etichetat” intr-un post pe Facebook. In mod normal setarile facute nu imi aduc la cunostinta cine si ce imprastie in lumea virtuala, o simpla chestie de gust. Nu dau “Like”-uri aproape deloc, nu imi bag nasul in ciorba existentiala a nimanui, nu fac complimente gratuite si (incerc, cel putin, sa) nu judec pe nimeni. E mult mai simplu asa, mai logic, mai lipsit de dureri de cap. Nu am prea multi prieteni virtuali- si, sincer, am senzatia ca multi din lista mea atarna acolo doar din curiozitate, nicidecum din amicitie.
Am primit, cum spuneam, instiintarea respectiva si m-am grabit sa aflu despre ce este vorba. Am descoperit un colind, dedicat "tuturor romanilor din strainatate".
M-a dus gandul la soacra-mea, exemplu clasic de roman instrainat: femeia a muncit pe branci mai bine de zece ani in Spania, a pus banut peste banut si si-a implinit singurica visul- acela de a avea o casa care se intoarce dupa soare. Nu si-a imaginat nicio clipa cum ar fi sa ramana defintiv pe pamantul strain, nu a vrut sa adopte niciun ritual sau obicei de acolo, si-a urmat cuminte scopul si, atunci cand l-a vazut atins, s-a intors frumusel la vatra, a lasat carevasazica strainatatea intr-ale ei.
M-a dus gandul apoi la socrul meu- plecat in Germania de multi ani de zile, dar mereu cu sufletul “acasa”, acolo unde s-a nascut si unde planuieste sa se si intoarca, definitiv, intr-un viitor cat se poate de apropiat. Strainatatea, pentru el, nu e  decat un cuib in care a clocit niste vise, a stat in el atat cat sa le dea aripi, dupa care a venit timpul sa-l paraseasca, sa uite de el. Macar asta doreste.
M-am mai gandit apoi la cei cativa verisori si la multimea de prieteni, amici, cunostinte- toti imprastiati care incotro. Unii singuri, inca straduindu-se sa gaseasca un rost plecarii lor, altii deja cu familie, cu randuieli, cu radacini care incep sa se infiga din ce in ce mai adanc in ea, in strainanate.
Undeva, pe la urma, m-am gandit si la mine, la noi. Mi-am amintit de cat de al dracului de greu ne-a fost sa ne dezlipim de "acolo" si cu cata ardoare ne-am dorit (eu mai ales, recunosc) sa ajungem "aici". Mi-a venit in gura gustul amar al umilintei pe care am indurat-o ca sa adunam la dosar tot ce ne-a trebuit pentru plecarea noastra, in urma cu vreo 13 ani: politai burtosi si lipsiti de demnitate, avocati care, pentru cativa arginti, se descotorosesc de omenie si uita ce este aia dreptate...Apoi mi-am amintit de anul in care am indraznit sa arat vamesului roman pasaportul american pe care numai usor nu mi-a fost sa-l dobandesc; expresia aia de scarba pe care si-a sleit-o pe fata cand mi l-a aruncat (da, aruncat) inapoi prin ferestruica mica precum capacitatea lui de intelegere. Vamesul ala tampit, prima mea legatura cu locurile natale dupa ce am fost adoptata, cu acte in regula, de catre "strainatate". Vamesul ala cretin, definitia unei mame care nu numai ca si-a batut copilul si l-a facut sa sufere (ai dracu' anii aia ai comunismului, ca numai cine plange dupa ei a meritat sa ii traiasca!) dar l-a si dat spre adoptie, dupa ce i-a golit buzunarele si l-a facut de ras. L-a pus sa treaca prin scoli degeaba, sa lucreze "la negru" si sa vada ca mizeria morala are intaietate- nu caracterul. Mi-am amintit de serbarea de sfarsit de gradinita a fetitei mele, o celebrare a banului si a pupincurismelor, unde rolurile cele mai cu mot au fost date unor copii talambi, cu parinti la fel de talambi dar plini de bani ca broasca de raie. Niste gusati in haine de blana, niste ingalate pline de ifose si duhnind a parfumuri frantuzesti. Aparate de fotografiat scumpe, sa surprinda chipul odraslelor pentru eternitate. Undeva, mai in spatele dobitocilor din prima linie, si fetita mea, imbracata frumos in toale de Scufita Rosie cusute de mine. Plus alti copilasi, frumosi si modesti ca ea (de ce o fi saracia atat de frumoasa?) Fetita asta a mea care,  atunci am observat, ii "sufla" unui tantalau de bani gata (din prima linie, desigur) ce ar fi trebuit, talanul, sa ingane- dar uitase.
Mi-am amintit apoi ca, de cand suntem aici, am facut in cateva randuri prostia sa ma scol cu noaptea in cap, sa conduc pana imi sar ochii si sa imi exercit dreptul de (inca) roman votand, crezand intr-o soarta mai buna a celor "de acasa"- si ce mi-am mai luat-o, eu si ceilalti fraieri ca mine, pe urma..! Cati nu si-au bagat si scos (ca, doar, de atata lucru sunt buni daca tragi linie) cati nu au aruncat cu pietre sub pretextul ca noi nu mai suntem romani, suntem niste dezertori si-ar trebui sa ramanem fara drept de vot, fara cetatenie romana, fara nimic daca se poate. Mama aia naturala, care ne-a dat spre adoptie, ne-a stropsit din nou cu venin si ne-a inchis usa-n nas.
Si mi-am mai amintit si de altele, prea scurt e insa timpul sa le insir aici.
Nu contest ca exista, in fiecare dintre noi, o legatura interioara cu locurile natale. Ar fi stupid sa cred ca nu. Exista, deci, si este precum credinta: cateodata devine mai puternica, sunt insa cazuri in care se dizolva pana la aproape inexistenta sau, mai exista o situatie: cea in care se schimba in altceva. Cazurile socrilor mei (evident, si ale multor altora) se incadreaza in prima categorie- anii petrecuti printre straini nu numai ca nu i-au schimbat, ba chiar i-au intarit in dorinta lor de intoarcere la vatra, la sanul patriei-muma. I-au dus dorul mumei, au plans la ceas de sarbatoare, la auzul colindelor acolo, in strainatate.
Cunosc si alte cateva cazuri, diametral opuse: cele ale catorva prieteni care, nu numai ca se simt impliniti pe plaiuri (initial) straine, ba chiar au devenit un soi de cetateni universali ai planetei, oameni care se pot muta cu usurinta dintr-un loc in altul, fara regrete, fara de lacrimi la auzul colindelor. Un fel de copii mai mari care s-au obisnuit cu ideea unui orfelinat universal, definitiv- pe care chiar au ajuns sa il placa.
Si mai este situatia in care legatura aceea interioara pe care o ai cu locurile natale se schimba, little by little cum spune americanul, in altceva. Esti un copil rasfatat de catre parintii adoptivi, ajutat sa te ridici si sa devii aproape tot ce ti-ai putea pune-n minte (totodata tinut din scurt si pedepsit fara mila in cazul in care gresesti); ai libertatea de a te intoarce la poala patriei-muma si chiar sa ramai agatat  de ea oricand doresti...numai ca, in ciuda faptului ca inca o mai iubesti, nu poti sa uiti ca tocmai ea te-a impins pe usa afara, nu poti sa uiti zeflemeaua de pe chipul vamesului, nu poti sa stergi cu toata apa Dunarii jignirile pe care unii dintre "copiii" ramasi ti le arunca (mandri, nevoie mare, ca ei au rabdat si au ramas in batatura), usile inchise in nas, amenintarile cu ridicarea cetateniei, etc, etc, etc.

Si fiindca am adus vorba de "copiii" ramasi:  da, bat intr-adevar apropo la mucalitii aia care, atunci cand am votat au ales sa se usureze pe mine si pe parintele meu adoptiv spunand ca nu am niciun drept sa o fac pentru ca nu mai sunt romanca, si care, atunci cand au avut nevoie de ceva sustinere (de orice fel) mi-au scos ochii ca tot sange de roman imi curge prin vene si ca de partea lor ar trebui sa fiu...

Anul asta nu am mai ascultat colinde.




Monday, November 2, 2015

Patul lui PROcuST



Nu cred ca exista parsivi mai mari decat de-alde astia care au convingerea ca, mozolind cateva icoane si jucand teatru in biserici si manastiri, s-au spalat si limpezit de toate "pacatele". Daca pomenesc doar pârțâiții batrani fac o mare greseala- e drept, generatia care a supt la țâța lui Gheorghiu Dej si l-a sters la fund pe Ceausescu e cea care ingroasa cel mai mult randurile pocaitilor, ca doara le este asa o frica de moarte de te umfla rasul pana iti dau lacrimile dar, dintr-o mare nefericire, vad si oameni de varsta mea (sau pe-acolo) care au cam luat-o pe aratura.
Nu cred, inca o data o scriu, ca exista parsivi mai mari decat de-alde astia pomeniti mai sus. Daca s-ar fi lipit vreo bruma de credinta de tigva lor ar fi inteles ca ei fac cele mai mari si mai odioase pacate- ei, purtatorii si slefuitorii unui pat al lui Procust fara de care scara aia stramba, a lor, "de valori" zic ei,  s-ar duce dracului. Da, dracului. Niciun nefericit cu picioarele mai lungi sau mai scurte nu le scapa- si au o gura atat de baloasa in amenintari si acuzatii incat, daca le intri cumva intre dinti, nici judecata de apoi nu-ti mai da vreo sansa. Mai mult ca sigur si acolo vor forma o "bisericuță", o masa aparte de momâi gata sa arate cu degetul sau sa acuze (in nadejdea ca partidul lor va fi bine privit de catre Tătuca si va avea parte de un tratament privilegiat).
Si sunt multi, al dracului de multi. Si se fac ca uita ca au mintit de-au inghetat apele de cand se stiu, ca au pizmuit tot ce-a fost cu o farama mai bun si mai mult decat ei, ca au curvasarit atat cu trupul cat mai ales cu mintea. Si inca o mai fac. Si ma intreb cat o sa-i mai rabde pamantul asta, Dumnezeu, God, Brahman, Satnam, toti zeii la care s-au inchinat atatea miliarde de suflete...pana cand o sa mai fie ei suportati si lasati sa creada ca sunt capabili sa judece si sa faca dreptate? Sa decida cui ii taie picioarele si cui i le prind la menghina? Sa decida cine are parul prea lung, fusta prea scurta, unghiile prea rosii, pupaturile prea apasate sau inclinatiile sexuale neadecvate, ofensatoare? Sa-si "dea ei cu parerea", arde-i-ar focul ala nedrept, pamantesc, pe ei...

Blogroll

counter